rico, lizzard head, telluride, ouray, red mountain pass, silverton
am ramas restant cu povestea celei mai interesante bucati din drumul prin colorado, la fel si cu pozele. sper sa ma revansez cu acest post 
… am intrat cu adevarat in munti abia dupa ce am vizitat mesa verde si am trecut de cortez pe directia rico. orasele mici, parca de munte desi impresia generala era unpic alta, surpriza venea cand constatai ca defapt esti la peste 2000m altitudine. muntii incep sa se apropie tot mai mult, vaile sa se ingusteze, iar aerul devine tot mai rece. desi obositi de atata drum fara somn normal continuam drumul in sus si ne simtim cu adevarat in muntii in pasul lizzard head aflat la 3115m. 
cea mai salbatica si uitata zona de care am dat pana acuma. platou alpin, sau mai bine zis coloradoian marginit de cateva creste si varfuri ce bateau spre 4000m, petece de zapada, aerul rece taios si cateva resturi de cornise pe creste. dupa o mica pauza ne continuam drumul si coboram unpic pana la intersectia cu soseaua spre telluride, o statiune de ski, coborare foarte frumoasa cu soseaua serpuind pe unul din versanti intrand si iesind din padurile ce ne insoteau cu toata altitudina mare. 
vedem si cateva lacuri alpine care iti trageau cu ochiul rau de tot, iar apoi facem un traverseu pana iesim aproximativ pe cealalta parte a crestelor principale astfel incat avem un nou unghi de unde sa privim varfurile de 4000m.
trecem prin mici localitati montane cu case parca uitate care pe unde si dam in ouray. as putea spune ca ouray-ul m-a impresionat f mult, un orasel mic aflat chiar sub niste versanti extraordinari ceeea ce-i dadea o atmosfera aparte. de aici incepea asa numita elvetie americana, si intradevar peisajul era atat de frumos ca somnul ne zburase si ochii se miscau de nebuni in stanga si dreapta odata ce noi inaintam direct spre versanti in cautarea unei inguste trecatori prin care sa ne strecuram pe partea cealalata. nu iesim bine din ouray ca dam de o cascada de toata frumusetea ce trecea pe sub sosea. luam tot mai multa altitudine, versantii se accentueaza, valea se ingusteaza tot mai mult, pe o parte a soselei avem versantul, pe cealalta haul de sute de metri, soseaua serpuieste insa fara grija pana ne scoate sus in pas taind in doua creasta ce se inalta si mai sus invaluita de razele soarelui la apus. temperatura scade si ea pana la 0 grade, iar zapada se indeseste desi nu e continua. oprim in varful pasului muntelui rosu sa ne inzapezim unpic si sa ne mai uitam odata in jur. trecem pe partea cealalta intr-o coborare lina pe un fel de platou montan in timp ce noaptea incepe sa ne ascunda din peisaj incetul cu incetul dar nu inainte de a mai trece printr-un pas, pe numele sau molas pass. 
de aici coborarea se accentueaza puternic, noaptea se lasa si noua ocupatie e sa fim atenti la caprioarele si cerbi care sar prin fata masinii sa treaca de pe o parte pe alta. ajungem pe la 10 seara in durango in timp ce singurul lucru ce-l mai visam era dusul si patul moale ce ne astepta. totusi am mai cautat un restaurant sa mancam ceva, desi ora era tarzie am reusit sa gasim unul deschis… somnul ce a urmat a fost o adevarata binecuvantare. 
